Când ajunge într-un oraș nou, Ilie Bolojan are două obiective în afara agendei oficiale: cimitirele și gunoiul. Merge prin cartiere să vadă cum arată pubelele. România de azi, pe care orădeanul are oferta de a o servi ca prim-ministru, arată ca două tabere care se fac „gunoi” una pe cealaltă. Asta în cazul în care nu se trimit direct la cimitir.
Ca primar la Oradea și vizitând multe orașe din țară și câteva din lume, Ilie Bolojan a învățat că „felul în care administrezi cimitirele și gunoiul îți oglindește nivelul de gospodărire al unei comunități”. Din cele două domenii, se fac bani buni, dintotdeauna. Dacă nici pe acestea nu le poți conduce, ai o problemă.
Cartiere întregi de mafioți de Hollywood s-au înălțat pe maldăre de deșeuri și de coji ai cartofilor curățați. Când nu știi să administrezi nici mizeria, iar „gunoiul sare ca popcornul din pubele”, cum zice Ilie Bolojan, ceva nu e în regulă.
La fel și cu cimitirele. Ele reprezintă o piață prosperă, pentru că legea vieții asigură o cerere constantă în industria morții. Iar dacă nici măcar pe cei duși nu-i tratăm cumsecade, chiar că avem o problemă.
În cazul în care Ilie Bolojan vi se pare prea crud, mai avem timp să ne răzgândim. Nici bihoreanul nu e întru totul decis să accepte. E greu de spus și dacă e într-adevăr potrivit, cu stilul său paternalist.
„Nimeni nu se înghesuie, de la niciun partid”
Am ajuns în unul din acele puncte în care nu sunt doritori pentru poziția de ministru și nici pentru cea de premier. Doritori raționali, desigur. „N-am văzut niciodată așa ceva. Nimeni nu se înghesuie să fie ministru, de la niciun partid”, a explicat unul dintre reprezentanții care negociază bugetul în grupul tehnic de la Palatul Cotroceni. Se caută dirijor pe puntea Titanicului.
Vestea are și o parte bună. Măcar acum politicienii realizează enorma dificultate economică și culturală în sarcina guvernării. Nu e vorba doar despre faptul că noi, ca proporție, cheltuim ca și cum am fi Suedia (560 miliarde euro PIB), dar producem ca România (350 de miliarde de euro PIB).
Există însă ceva și mai grav decât faptul că avem, lună de lună, costuri cu o treime mai mari decât veniturile.
Cum poți convinge că e nevoie de tăieri, cum poți căuta cel mai mic numitor comun al cetățenilor când ai 45% dintre oameni care sunt siguri că alegerile au fost incorecte și că, prin urmare, au fost furați? Iar cifra scepticilor din sondajul INSCOP urcă la 58% în categoria 30-44 de ani, generație care nu e nici neinformată și nici crescută în comunism.
Peste tot în lume asistăm la același sentiment persistent de neîncredere în autorități. 65% dintre americani, 67% dintre germani și 73% dintre suedezi cred că ”societatea e stricată”, conform sondajului IPSOS din 28 de țări.
Resentimentul nu se repară doar economic
Lista aceasta de țări dezvoltate economic, care nu-și mai recunosc propria haină, arată că „Elitismul cultural este mai opresiv decât elitismul economic”, după cum scria recent David Brooks în New York Times.
„Fiecare societate are o ordine de recunoaștere, un sistem difuz de distribuire a atenției și respectului. Atunci când milioane de oameni simt că ei și valorile lor sunt invizibile pentru această ordine, ei se simt furioși și înstrăinați, pe bună dreptate”. Bineînțeles că vor merge cu MAGA, în orice formă a ei, din SUA, România și Polonia. Și bineînțeles că nu vor recunoaște alegerile, despre care consideră că au fost organizate de instituții corupte.
Dacă soluția ar fi, așa cum se vehiculează destul de mult acum în România, doar una economică, poate că polonezii, aflați cu cel puțin un deceniu de prosperitate înaintea noastră, nu ar fi mers pe mâna unui candidat populist.
Ce se poate face?
Nu să distrugi instituțiile, ci să le refaci de la bază
Când politicienii populiști amenință sau chiar dărâmă instituțile, tu poți să explici oamenilor că nu le vei pulveriza, ci că vei repara instituțiile din temelii. A fost discursul lui Nicușor Dan din campanie. Nu nihilism, ci antisistem.
Dar, dacă vrei să refaci instituțiile, vei înfrunta atât activiștii de elită, cât și sindicatele. O simțim și noi, în România. Îi vei mânia și pe reprezentanții ”gulerelor albastre”, dar și establishmentul de afaceri. În plus, se vor supăra cei care sunt convinși că nu e nimic de vorbit cu jumătatea „înapoiată” a țării, așa cum o consideră.
Și dacă vrei să te bați cu populiștii pentru „steag, țară, credință”, ideea lui Brooks, ca să nu le mai lași doar acestora monopolul pe patriotism sau pe teme precum migrația, o să te înfiereze „serafimii tastaturii”. Contra acestor teme, primele vor sări grupurile care au dominat discursul în societate, până l-au făcut să sune a superioritate față de milioane de compatrioți.
„Cei care aduc groaza”
Luni, în ziua liberă de după Rusalii, sărbătoarea când românii își pomenesc morții, președintele și partidele au anunțat că se vor întâlni. Se va ajunge, în curând, la decizii.
Resentimentul e tot acolo. Trăim într-un moment al istoriei în care simțim „uriașa energie distructivă ascunsă în perdantul radical, ce nu poate fi înfrânată prin nicio măsură, oricât de bună ar fi ea, oricât de serioase ar fi intențiile care stau la baza ei”, după expresia lui Hans Magnus Enzensberger.
El citează „legea penetranței crescânde a resturilor”: cu cât rezolvi teme, cu atât cele rămase par mai supărătoare, tocmai pentru că se diminuează numărul punctelor pe care ne focusăm nemulțumirea.
Dar „Cei care aduc groaza”, cum se numește eseul lui, nu sunt doar unii, nu sunt grupați într-o tabără. Resimțim împreună, măcar din aer, „aceeași disperare pentru propriul eșec, aceeași goană după țapi ispășitori, aceeași pierdere a simțului realității, aceeași nevoie de răzbunare, același sentiment compensator de superioritate, trăim fuziunea distrugerii și a autodistrugerii”.
Vom avea un guvern și vom vedea cine va accepta să facă parte din el. Până la urmă, o țară nu stă în nicio persoană. Dar decisiv va fi felul în care partea din noi „Care aduce groaza” va admite că avem nevoie și de partea „Care duce gunoiul”.
